Dulcele Parc Copou- locul în care poveştile copilăriei prindeau viaţă. Acel loc umbros în care razele soarelui îşi făceau loc printre teii parfumaţi. Acel parc în care lega prietenii...cunoştea mereu copii cu care se juca. Prietenia dintre ei se baza doar pe joc...în timp ce acum...Acel loc în care se plimba cu părinţii şi nu înţelegea de ce adulţii merg prea încet şi nu se grăbesc la locul de joacă. În timp, parcul a devenit un loc în care se se refugia în gânduri atunci când pleca de la orele plictisitoare, o porţiune prin care trecea mereu grăbită dupa şcoală, un parc cu bănci în care din când în când mai fuma o ţigară, un loc în care mergea să facă poze, un reper de întâlnire... În timp ce se plimbă agale prin parc, îşi aminteşte o mulţime de momente...unele atat de vechi şi roase de trecerea timpului. Parcă simte trecerea timpului..simte cum e din nou copil.. şi se trezeşte o adolescentă confuză.
În timp ce coboră Copoul, simte ce nu a mai simţit niciodată...îşi simte mersul greoi (şi nu din cauza oboselii)...aude ecoul conversaţiilor purtate după şcoala.
Ajunsă în Piaţa Unirii, coboară pe bulevardul Lăpuşneanu şi priveşte fiecare cafenea, amintindu-şi de momentele petrecute acolo, de râsete, de lacrimi vărsate, de discuţiile purtate, de zâmbete, de feţe plictisite. Îi e dor până şi de acele zile în care toţi se plictiseau şi se plângeau că nu fac nimic productiv.
Se urcă în autobuz şi porneşte melancolică spre casă, cu gândul la toate acele locuri în care a fost, toate petrecerile la care s-a distrat, toate persoanele pe care le-a cunoscut, toate prieteniile legate...şi mai ales la băiatul pe care l-a iubit...
